_________________ ______ _________________________Este ce este

marți, 26 iunie 2018

A fost odată un om. În același timp și loc mai era și un urs.
Omul trăia nu departe de pădure, iar ursul la marginea pădurii.

Păi iată omul ăsta, de fiecare dată când trecea pe lângă pădure urla și alerga cât de repede putea pentru a nu fi cumva prins de urs și mâncat. Așa era în fiecare zi, că omul era harnic și mai tot timpul avea drum pe la maginea pădurii.

Ursul la un moment dat s-a gândit să se mute cu traiul mai pe lângă lac. S-a mutat, dar au ajuns zvonuri la el precum omul așa și aleargă și urlă când trece pe la marginea pădurii. Și ursul a hotărât să revină.
Nu se știe dacă a revenit pentru importanța care i-o oferea omul, sau ca să-l salveze de a fi considerat nebun de către alții, sau pentru că pur și simplu îi devenise drag, sau pentru că lângă lac erau prea puține mure și prea mult soare. Nici ursul nu știa de ce a revenit. A simțit că trebuie și a revenit.

Povestea a continuat până într-o zi când omul s-a opri fix în fața ursului și i-a zâmbit. Pentru că vin zile când pur și simplu ursul devine neurs. 
Și atunci nu mai este nevoie de nici o poveste.









sâmbătă, 23 iunie 2018

Știi de ce vedem cât vedem?
Pentru că dacă am vedea mai mult nu am ști ce să facem cu ceea ce vedem.
Apoi vine o zi când alegem să vedem un pic mai mult, sau totul.
Apoi vine o zi în care alegem ce să vedem.
Apoi mai vine alta în care obosim și închidem ochii.
Și următoarea cred că îi deschidem cu un pic mai mult curaj.
Apoi vine o zi când vedem cum văd alții și ni se pare că sunt niște proști.
Și apoi ne vedem pe noi cum îi vedem proști.
Apoi iubim prostia lor pentru că este a noastră.
Apoi îi iubim.
Apoi uităm despre toată treaba asta și vedem iubire in and out.


Apoi într-o zi murim. Simplu și pur. Și-i o moarte din asta plină de iubire.


joi, 21 iunie 2018

Într-o zi caldă de vară, într-un oraș aproape nou și aproape străin, o vrăjitoare care (crede că) nu-și cunoaște încă puterea și-a întâlnit pasiunea din ea.
Așa, simplu.
Râdea în hohote spunând astfel cerului cât este de fericită, uimită, și plină de recunoștință. 
Un fel de roșu cald, văratic. Probabil a fost cândva al unei alte femei care a hotărât să transmită din fericirea și pasiunea ei mai departe. 

Mulțumesc. 


miercuri, 20 iunie 2018

Să te cunoști și prin ochii altor oameni.

Am ochii albaștri. Așa mi-au zis 3 oameni diferiți, din diferite colțuri ale lumii. 
Eu îi știam verzi din totdeauna. Atât de verzi încât nu poți confunda culoarea asta nu nici o alta. 

Și deci am ochii și albaștri. Atât de mult sens. 
Pentru că nu-i despre culoare, ci despre ce vede un om și nu văd eu. 


duminică, 17 iunie 2018

Despre plecări

Azi plec din nou. Timp.
Tare interesant. (îmi tot repet fraza asta de câteva zeci de ori pe zi, ce-o fi oare?)

Plecările sunt pentru mine o lecție în viața asta. Au fost multe și de fiecare dată tare diferite. 
Am plecat cu fericire, dor, nepăsare pentru ce las, cu nepăsare pentru unde voi ajunge, cu speranță, frică, tristețe, nerăbdare, cu tot, și cu nimic - uneori plecând plină și alteori goală. 

Azi plec cu neplecare. O parte din mine vrea să rămână aici. Tare interesant. Vrea, însă trebuie să nu. Și acest trebuie nu este unul dureros, ci din acelea pe care le prescrie un doctor bun,cu zâmbet blând. 

Or vrea toate aceste plecări să-mi spună ceva. În ultimul timp locurile nu fac nici o diferență. Căci dacă vreau să fug, atunci fug în mine sau în altcineva. Iar dacă vreau să stau, atunci stau acolo unde sunt. Aici. 

Dar plecările mai înseamnă și veniri, și ajungeri. Tot împreună. În cerc. 

Și o să mă întorc cu mine. Pentru că așa-i cercul. 


sâmbătă, 9 iunie 2018

Femeia pădure aleargă în vârful degetelor prin oraș.
Într-o rochie de pădure, cu frunze și flori, păsări și raze de soare.

Femeia pădure-i aproape desculț, numai de tare aproape-i poți vedea sandala de culoare pământului.
Cu părul în vânt. Așa simplu și pur. Cu părul în vânt.

Cu ochii spre cer pentru a saluta o pasăre care a revenit din pădure.

Cu zâmbet pentru toți și parcă pentru nimeni în același timp.

Femeia pădure trăiește în sufletul oricărei femei.
Și iese în lumină în unele zile de vară când s-a încheiat un proiect, sau o zi de lucru, sau ceva. Orice.

Cu femeia pădure ești și nu ești în același timp.
Pentru că și ea este și nu este.

Apoi revine să fie.

O poți lua de mână, să o ții un pic mai mult decât crezi că este necesar. Și ea va reveni pentru tine.
Cu ochii plini de lumină. Și cu o floare în păr.

joi, 7 iunie 2018

Lumina mea o văd în tine. Iar tu o vezi pe-a ta în mine.
Mă-ntreb dacă noi vedem în alții altceva decât suntem noi.
Mă-ntreb atunci cât de singuri suntem pe lume. 
Și cât de împreună și la fel suntem.

Nu vreau răspuns. A dispărut și întrebarea. 
Eu știu că văd lumină. Și-ntuneric. 
Așa cum este.


marți, 5 iunie 2018



Când nu știu ce să fac - caut apă. Multă. 
O caut crezând că voi găsi un răspuns. 
Găsesc în schimb liniște. 
Pentru ca să pot auzi răspunsul atunci când va veni. 



luni, 4 iunie 2018

Fata asta de parcă umbla cu o batistă mare mare în spate. Să zicem că era colorată - ca să fie mai romantică imaginea. Dar de fapt e o cârpă, de asta de sac. 
În ea adunam tot ce sunt - amintiri, gânduri, evenimente. Le pierdeam uneori pe drum, le împrăștiam prin iarbă uscată, le uitam, și alții îmi aduceau aminte, sau niște poze mai vechi îmi recuperau piederile în batista mea. Pentru ca să nu uit cine sunt.


Azi o mai am. Este pe undeva prin spate, dar nu o car. Ea pur și simplu adună tot felul de chestii. Are viața ei. Ne mai întâlnim uneori la un ceai sau pahar de vin și ne ascultăm poveștile. De obicei ea are ceva de spus. Eu tac. Pentru că pur și simplu sunt. 

Azi. Iar mâine s-ar putea să o car din nou. Sau nu. Apoi va veni o zi când o voi elibera. Știu. Și ea știe. 

Va veni ziua când o voi scutura în bătaia bântului și am s-o duc la plajă, să se hodinească. Să afle că ea este făcută pentru acum. Și că este destulă fără nimic în ea. S-ar putea ca azi să fie această zi. Sau mâine. 

Timp. Ea nu știe ce-i asta timpul. Ea este acumul. Și ea este destulă.