____________________________________It`s exactly what you think it is.

luni, 31 august 2015

de vară

A trecut vara.
Abia de o țin minte la început. A venit fără să promită nimic.
Nu a spus că va fi cea mai frumoasă și că trebuie să o planific 
cu cap pentru a nu o pierde pe nimicuri. A venit nu pentru că 
am rugat-o eu, sau pentru că tare a dorit să mă vadă, ci pentru
că așa îi era planul.

Vara asta a început parcă atât de demult. Cred că a fost cea mai 
lungă dintre toate pe care le țin minte. Nu am avut timp să mă supăr 
pentru prea mult soare și căldură. Ea a avut grijă să mă țină ocupată
cu locuri noi, emoții, oameni speciali, nopți cu discuții de tot felul
și lună plină. 

Dacă închizi ochii și îndrepți fața spre soare poți simți miros de
fericire și libertate. Asta este ce am învățat de la vara mea.
Tot de la ea am învățat să iubesc luna.

Mulțumesc :)


miercuri, 19 august 2015

Am trecut pe langa tine. Am vazut ca ai praf pe ochi. 
Eu tot il am, dar nu-l vad pentru ca mi-am aruncat oglinda.
O voi gasi cand sunt gata, sau cand cineva mi-o va scoate de sub pat.

Stii, ma voi supara probabil pentru ca mi-ai aratat praful. 
Nu voi vorbi cu tine un timp, apoi voi si suparata pe mine, 
și nu-ti voi spune, iar tu vei crede ca dau vina pe tine. 

Intr-un final, voi afla ca praful poate disparea atunci cand 
imi doresc eu asta. Tu pana atunci vei pleca.
Eu sunt oglinda si nu port nici o vina.
Tu esti oglinda si nu porti nici o vina.
Iar in momentul potrivit o sa stergem praful, o sa facem curat 
si atunci fericirea nu va mai fi dureroasa.

marți, 11 august 2015

Azi drumul de la stație spre casă a durat la fel de mult ca și în alte zile. 
Distanța fizică nu se schimbă. Însă azi acesta a fost măsurată în gânduri, și nu în pași. 

Am ajuns cu o decizie. Nu o țin minte, dar știu că eram safisfăcută de ea. 
Iar dacă am gasit-o azi atunci cu siguranță o voi găsi și mâine. 

Oamenii nu decid să ne facă rău. Ei fac ce simt, ce pot și ce au pe suflet în acest moment. 
Noi decidem dacă vrem să simțim suferință, iar dacă nu prindem momentul potrivit atunci 
ne lăsăm duși de val. 
Alergăm prin lume să ne lecuim suflete. 


Azi păsările și-au adus aminte de mine, sau eu de ele, sau poate că ele nici măcar nu m-au observat. 
Dar acest detaliu este atât de minor. 
Ele zburau, și asta a fost cel mai important în acel moment. 



vineri, 7 august 2015

despre un fel de călătorie în sine

Stau eu pe o piatră mare se sare, dar atât de mare încât mă pot chiar culca pe ea.
Se vede apa, și ea sărată, transparentă și liniștită, de parcă o doare în cot de prezența
mea. Sus sunt stele. Pentru prima dată în viață am văzut cum stelele licăresc.
Ele chiar apar și dispar.

Alături sunt oameni. Mulți. În mine sunt oameni. Mulți. Iar eu îi las să facă ce vor.
Pentru că eu nu sunt ei și ei nu sunt eu, dar ne intersectăm în gânduri.
Uneori voi recunoaște cu greu, iar alteori voi fugi pentru că nu voi considera necesar
să dau bucăți din mine.
Să fie oare asta o extremă pe care să nu o pot observa? Sau este acel echilibru către
care alerg de la o vreme?

Până și aricii de mare care și-au lăsat amprentele în talpa mea nu par să mai fie răi. 
Iar marea? Am acceptat că ea poate iubi pe toți, la fel. Ea are iubire pentru mine și pentru
tine atât cât ne trebuie la fiecare.  Dar cel mai important este că am trecut la o altfel de iubire
pentru ea - una plăcută, fără durere și așteptări. 

Am învățat că uneori este normal să nu ai dorințe și atunci nu este necesar să le inventezi. 
Și încă mă gândesc dacă e bine să lupt pentru ceva care nu știu ce o să aducă. 
Ce-ar fi să ne lăsăm  duși de val?
Iar dacă valul ne va acuza că nu luptăm destul de mult pentru a-i demonstra iubirea, cel
mai probabil o va face pentru că nu are destulă iubire pentru noi. 

Mulțumesc. Mult mult.
Mai ales pentru povești frumoase în care mă regăseam de fiecare dată. 


(în proces)