____________________________________It`s exactly what you think it is.

joi, 28 aprilie 2011


Măi, interesantă toată treaba asta:

te iubesc toţi- nu te iubeşte nimeni
iubeşti pe toţi - nu iubeşti pe nimeni
iţi răspund toţi la telefon- nici unuuul
viaţa e frumoasă - "ce asta-i viaţă?"

şi  aşa ogogo cât de des alternează pendulul dintr-o parte în alta. Asta toţi sincronic o fac? Sau eu mut pendulul fără să-mi dau seama.

Mister...

Da, mai este ceva: dispar poveştile.
M-am trezit recent că ele chiar dispar.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

de Paşte

Vine sărbătoarea văruitului pereților și vopsirii ouălelor...
Știi, de Paște faci curat nu pentru că vin vecini sau rude în ospeție și trebu să arăți că ești gospodar... De Paște se face curat cu sufletul și pentru suflet. Pentru sărbătoarea asta nu te lenevești să ajungi în cele mai îndepărtate colțuri să ștergei praful ... O plăcere nebună cînd te arunci seara obosit în pat .. cu sufletul odihnit... La curăţenii generale căsești comori prin casă... Găsești caiete vechi ascunse cît mai departe de lumina zilei, bucăți de hîrtie cu desene făcute în timpul orelor plictisitoare, albume cu fotografii uitate printr-un colț, atît de multe amintiri aruncate prin casă ... și abia acum scoase de sub capac. Iata de ce de Paște se face curat 2 zile, întinzi plăcerea răsfoind atent fiecare amintire descoperită...
Plăcut.

joi, 21 aprilie 2011

80% din toate schimbările care se pot întâmpla ne sperie nu din cauza că o sa pierdem ce am avut .. da pentru că nu ştim ce vom avea...
Şi ce se întâmplă dacă pierdem ce am avut? Nimic. Chiar nimic. Azi cred că-i mai bine chiar ...

Da cum ar fi fost viaţa unui om fără frica de schimbări?

miercuri, 20 aprilie 2011

Ceasuri străine


Îmi place să dorm în ospeţie, mai ales la sat. Acolo oaspeţii dorm în "Casa mare" -odăi în care se intră rar de tot, doar pentru a luat ceva de prin dulapuri sau a face patul pentru persoane importante. În "servant" poţi găsi biscuiţi puşi la păstrare pentru zile speciale, coniac şi o mulţime de veselă strânsă de-o viaţă de către stăpânii casei. Miroase a busuioc şi alte plante sunt puse la uscat pe dulapuri, miroase a var şi un pic a mucegai. Aici e răcoare pentru că vara lumina soarelui nu ajunge să străbată draperiile, iar pe timp de iarnă se încălzeşte mai puţin decât în celelalte odăi. Aici albiturile au miros proaspăt şi sunt plăcuto-aspre. Nu ştiu de ce, da oriunde nu m-aş duce oricum voi gasi perne mai speciale, foarte diferite de cele pe care le avem acasă, de parcă numai eu am perne de mărime şi formă normală. În ospeţie ele sunt maari şi mai moi, iar plapuma e mai grea, plăcut... Ceasul are un rol aparte. Ecoul lui se aude în întunericul turbat din odaia pentru oaspeţi. El sună a linişte şi pace. Iar mâine dimineaţa o să întâleşti aceeaşi oameni care ţi-au oferit odaia cea mai de preţ din casa lor, pentru tine au păstrat bicuiţii şi coniacul din "servat"... ei au avut grijă să îţi ofere albituri proaspete şi ...pace.

tusovka în cap


Câţi oameni pot încăpea într-o "rutieră" ?
Da ai numărat în troleu dimineaţa devreme?
Da în cantină la ora 13.00?
Da în facebook?

Da în capul unui om? greu de spus.
Acolo îi plin. Sarmanii ...cred că abia
de mai au cu ce respira.

duminică, 17 aprilie 2011

umbre

Am să-ţi spun într-o zi un secret. Am să-ţi arăt ceva. O voi face atunci când nu va mai fi actual titlul şi conţinutul.

"- Spune-mi secretul tău...
- Nu am secrete, sunt lucruri despre care prefer să nu vorbesc şi să nu ştie altii. "

Toţi avem astfel de lucruri. Cel mai curios este faptul că ăsta este unicul detaliu care ne impiedică să citim adevărurile unui om.
:) - hieroglifa afişată de fiecare dată când nu am ce spune. Asta fac azi şi în alte multe multe zile. Oi spune eu ceva, o parte din întreg, pentru ca până la urmă să fie asimilată doar cea mai puţin importantă, pentru că acceaşi hieroglifă are o mulţime de sensuri şi niciodată unul clar.
Şi totuşi e bine să uităm ... şi să începem în fiecare moment de la zero pentru a ajunge acolo unde dorim acum.

vineri, 15 aprilie 2011

Se spune că nu-i bine să mergi cu turma. Nu-i. Da dacă turma merge unde trebu? Se întimplă uneori, rar de tot, ca mulţimea să aibă dreptate, însă cei care sunt obişnuiţi să înfrunte curentul, uită să pună şi mintea în funcţiune pentru a vedea ce este corect şi ce nu. Prea ne este frică să ni se piardă personalitatea în mulţime, şi de aici apar teorii absurde.
A spus odată o fiinţă genială: "Nu contează ce valori ai, important este fă fie ale tale, nu te ghida după mediul tău social. Tu poţi fi deacord cu ce spun alţii atât timp cât într-adevăr crezi în asta..."

miercuri, 13 aprilie 2011

acasă

Acasă la mine nu mi-i chiar acasă pentru mine, adică este, da nu tot timpu. Pentru mine acasă este în mijlocul nopţii, cu lumina stinsă, culcată în patul meu. Ştiu că nu-i bine să vreau să fiu tot timpu în zona mea de confort. Cică lumea spune că trebu de ieşit din ea. Da mie imi place să stau în pat. Acolo e acasa mea ... şi mai ales atunci când înveţi să uiţi totul. Asta înseamnă să fii fericit ...

duminică, 10 aprilie 2011

Culori de demult


Şi din nou aveam vreo 8-9 ani. Până la şcoală făceam 15 min pe jos. Atunci nu mă alintam să iau transportul public, da defapt nici nu prea aveam ceva direct până în pragul şcolii. E interesant faptul că fiind copii, drumurile pe care le făceam erau mai conştientizate ... mai atenţi la detaliile din jur şi lucrurile pe care le vedeam. Azi avem scopul să ajungem unde ne trebuie, fără să vedem drumul pe care în parcurgem.

Defapt cele 15 minute erau mult mai lungi la acea vârstă, îmi trebuia să aloc vreo 3 sferturi de ora pentru ca, căscând gura pe la fiecare colţ, şă ajung într-un sfârşit la şcoală. În drum coboram multe multe scări (pe care de nenumărate ori le-am numărat şi niciodată nu am mai ştiut câte sunt), treceam pe lângă un câmin pentru studenţi, ridicam un deal, treceam prin orgada unei şcoli (unde măturătorul era un om cu defect de vedere), traversam un drum, şi încă unul, treceam pe lângă ghereta de la care cumpăram gume de mestecat când mă întorceam acasă, coboram vreo 5 scări, mai admiram nişte case de-acelea frumoase, cu balcoane şi ogrăzi mari, traversam un alt drum şi ajungeam în faţa şcolii. Undeva între ograda celeilalte şcoli prin care treceam şi drumul care trebuia de traversat, de multe ori privirea mi se oprea la un subsol al unui bloc de locuit. La fereastra care se vedea doar pe jumătate erau expuse nişte picturi, imagini abstracte cu o mulţime de culori. Mă aplecam şi încercam să văd restul operelor de artă împrăşiate prin camera întunecată în care nu era zare de mobilier. Nu ştiu dacă îmi plăceau picturile, mai mult cred că-mi părea rău de bătrânul care trăia în astfel de condiţii alături de arta lui. În drum spre casă, ne apropiam cu colegii de fereastra prin care se vedeau picturile şi ne minunam în gura mare de frumuseţea acestora. O făceam mai mult pentru a auzi moşul din subsol că este apreciat, crezindu-ne destul de importanţi pe lumea asta pentru ca omul cela să se simtă mai bine datorită cuvintelor noastre. După vizita la domul pictor ne duceam veseli acasă, cu gândul că am putut face pe cineva fericit.

Asta cred că a fost prima mea întîlnire cu arta (dacă nu luăm în consideraţie orele de desen de la şcoală).

Desenez foarte rar (doar pe margina paginilor, pe ultima foaie a caietelor, şi pe uşa odăii mele)...




Nu mi-au placut niciodată figurile de stil. Eram în clasele primare când aveam exerciţii în care trebuia să facem comparaţii. La un test am avut de comparat iarna cu ceva. Eram sigură că toţi vor scrie "iarna ca zână în straie able". Nu eram genul de elev care să vrea să iasă în evidenţă, da atunci am hotărât să fi originală. Am fost! Am completat spaţiul liber cu: " ca un frigider". Cel puţin la sigur mi-am amuzat învăţătoarea. Şi acum mă gândesc uneori: iaca dacă să n-o compari cu o zână, atunci ce variante mai pot fi în afară de frigider?))

Da azi imi permit să compar. Măi, era câinele cela de un fel de roz transparent, iar ochii chiar erau 2 bumbi negri, ca la rochiile de demult ale mamei.

vineri, 8 aprilie 2011

Ciudat de interesant. Ne place să vedem lucrurile pe care le vedem, chiar dacă credem că nu ne plac. Ne complacem în suferinţe născute în capul nostru, sau reale. Alegem lucruri ne provoacă suferinţă, şi asta pentru că sunt momente în care starea depresivă ne permite să credem din toată inima că merităm o zi de odihnă. Ne luăm din cont propriu acea zi pentru a ne lecui. Iar mâine aceeaşi problemă va fi deja uitată şi neinteresantă pentru mintea noastră. Căutăm ceva nou care să ne macine mâine. Sau revenim... revenim pentru că mai avem nevoie de timp ... mult timp...

joi, 7 aprilie 2011

o zi,aş spune eu, ... productivă (la nivel de gânduri şi idei).
Azi aflasem întimplător că natura nu-i proastă şi m-am bucurat enorm pentru ea...
Azi cerbul care alerga prin pădure de ceva timp a aflat că nu mai trebuie să se obosească degeaba. Undeva în adâncul sufletului ştia, dar a avut nevoie de confirmare din exterior, important e să nu uite.
Tot azi am văzut primul pom în floare.