_________________ ______ _________________________Este ce este

joi, 22 noiembrie 2018

Salut, iubire

Mă plimbam prin casă cu gândul la sufletul meu. Ne-am pierdut de vreo 2 zile. Îl caut. Nu-i în nici o amintire din trecut parcă, nici prin viitor nu scotocește nimic. Mi se pare că doarme sub un copac. A văzut că nu prea ies din casă zilele acestea și a hotărât să-și caute pacea singur. Că lui și iarna-i place. 

Mă plimbam prin casă și din nimic mi-a venit un gând - că noi dăm iubire la cei ce pot primi iubire. Gândul e vechi, scris de mulți prin cărți și prin facebook-uri, dar până nu-l văd în viața mea nu se lipește de mine. E ușor să văd în alții. Pentru asta trebuie o picătură de atenție amestecată cu 2 picături de interpretări și aroganță. (Aroganța sună greu. Ar fi bine de ușurat un pic cuvântul, să-l pot apoi lăsa să zboare.)

Ș-apoi cel mai interesant e să văd de la cine (mă prefac că) nu-mi trebuie iubire. Iar curajul să întorc oglinda spre mine vine și el uneori. Mulțumesc că vine. 

Apoi mă uit cum iubirea mea se duce ușor la cel ce nu cere, dar o primește pur.și.simplu, la cel ce oferă atât cât pot eu să primesc, la cel ce o vede și o lasă să fie așa cum este. 

Cel mai bine și rău este că de fapt noi toți asta vedem deja.Unde ”a vedea” este aproape că nu la figurat, dar chiar direct.  Bine că ”bine și rău” nu există, măcar. 


Salut, iubire. 
Azi e timpul să mă uit în ochii tăi. Ca în fiecare zi, de fapt. 


miercuri, 12 septembrie 2018

Am intrat să-mi mai scriu. Pentru ca să țin minte una dintre aceste zile.
Spun că am memorie scurtă. Și repet asta cu o mândrie nerecunoscută încă. Cam greu cu una (mândria) să o îngraș pe alta (memoria). Da pentru ce mi-ar trebui? Îmi țin minte drumul spre casă. Iar restul este așa cum este cu, sau fără ținerea mea de minte.

Cam încurcate-s zilele de septembrie - începuturi când e aproape sfârșit de an. Cred că-s începuturi de sfârșituri, ca să facem loc.

Am o gutuie la fereastră. De la mama. Se coace odată cu mine.

Să culegem tot ce ne aduce toamna, apoi să dăm drumul acestui tot pe râu. Să plece, să revină, să plece din nou, să revină din nou, la fel, altfel, cum o să vrea.
Iar noi stăm acolo, cu picioarele până la genunchi în apă și ne minunăm despre cât e de clară.







joi, 16 august 2018

Cred că din plictiseală mai mult îmi plimbam ochii pe corp până am observat semnul lăsat de o bucată de ciob pe degetul mare de la piciorul drept.
Aveam vreo 10-12 ani când am cazut dintr-o salcie drept în bucata de sticlă de culoare verde. Aşa un fel de verde cald şi proaspăt, ca primăvara.
Semnul a rămas ca să-mi aducă aminte că există copaci care mă aşteaptă să-i cunosc, există o copilă care are poveşti pentru mine, şi că trecutul a trecut.

sâmbătă, 28 iulie 2018

A venit o femeie în rochie roșie. 
Cu picioarele goale.
Merge pe iarbă.
Și aproape că zboară de cât de ușor îi este sufletul. 
Iar ochii ei spun că picioarele-i sunt pe pământ. 



marți, 26 iunie 2018

A fost odată un om. În același timp și loc mai era și un urs.
Omul trăia nu departe de pădure, iar ursul la marginea pădurii.

Păi iată omul ăsta, de fiecare dată când trecea pe lângă pădure urla și alerga cât de repede putea pentru a nu fi cumva prins de urs și mâncat. Așa era în fiecare zi, că omul era harnic și mai tot timpul avea drum pe la maginea pădurii.

Ursul la un moment dat s-a gândit să se mute cu traiul mai pe lângă lac. S-a mutat, dar au ajuns zvonuri la el precum omul așa și aleargă și urlă când trece pe la marginea pădurii. Și ursul a hotărât să revină.
Nu se știe dacă a revenit pentru importanța care i-o oferea omul, sau ca să-l salveze de a fi considerat nebun de către alții, sau pentru că pur și simplu îi devenise drag, sau pentru că lângă lac erau prea puține mure și prea mult soare. Nici ursul nu știa de ce a revenit. A simțit că trebuie și a revenit.

Povestea a continuat până într-o zi când omul s-a opri fix în fața ursului și i-a zâmbit. Pentru că vin zile când pur și simplu ursul devine neurs. 
Și atunci nu mai este nevoie de nici o poveste.